Am auzit o poveste despre un baietel de la campie nerabdator sa vada un munte, inchipuindu-si ca este cea mai mareata imagine din lume, mai mare ca tata, mai mare ca stalpul, mai mare ca varful bisericii.
Cand a venit ziua cea mare insa, a fost tare dezamagit.

Plecase impreuna cu parintii si fratii sai pe Jepi, dar nu vedea nimic asa grozav la munte. De fapt, nici macar nu vedea muntele. Urca intruna, sperand sa-l zareasca odata. Fara sa-si dea seama, era mereu mai sus, pana a ajuns in varf si a vazut sub el intretaierile ametitoare dintre prapastii si pante si contururile laptoase ale orasului lasat la poale. Baietelul era foarte amarat, toata povestea aia cu muntele era o mare pacaleala.

Anecdota m-a dus cu gandul la evolutie – unde esti atunci cand te transformi, cat de constient esti in momentele in care schimbarile de fond matura prin tine? De cele mai multe ori, acestea sunt subtile, lipsite de galagia epifanica pe care ti-o doresti si care te-ar face poate sa te simti viu sau special.

Te maturizezi din mers, fara sa iti dai seama, fara sa fii acolo cand se intampla. Sunt rare momentele de revelatie care iti schimba radical felul cum privesti lumea, mai ales daca nu esti prea inclinat spre picaresc. Nu te vezi pe tine ca si cum te-ai uita la un film de aventuri, decat poate retrospectiv, dupa ce te trezesti ca nu mai reactionezi la fel, ca nu mai gandesti la fel, ca nu te mai raportezi la fel la lucruri si oameni si aceea este, de fapt, revelatia. Cauti explicatii pentru aceste prefaceri, legi trairi si intamplari altfel despartite de molozurile de aleatoriu ale vietii de zi cu zi, dar tocmai acolo germineaza transformarea. Te schimbi in surdina, dormind sau gandindu-te la altceva.

Simt tot mai intens, de la o vreme, nevoia de singuratate si de lipsa a oricarui atasament. De acord, sentimentul duhneste a cliseu. Purced pe linia truismelor de halba si imi dau cu parerea ca, de fapt, tanjesc sa ma simt mai puternica. Cand esti apropiat de cineva si iti deschizi ceea ce, in termeni biblici discutabili, se cheama Sufletul, e de la sine inteles ca devii vulnerabil. Totusi, urmarea pe cat de fireasca, pe atat de nefericita – mai ales pentru ca vei fi nevoit sa inghiti in sec si sa ti-o asumi – este ca iti construiesti un munte de asteptari. Iar atunci cand ele sunt contrazise, dezamagirea se ridica mult peste valorile normale de referinta. Poate ca nu esti dezamagit de interlocutorul in care ti-ai pus sperante, dar care iti insala proiectiile. Poate esti mai dezamagit de tine insuti. Pentru ca ai fost un fraier si te-ai expus. Si, tot ca un fraier, ai crezut ca momentele acelea de intrepatrundere au marcat o conventie tacita ca el va fi mereu acolo, mereu la fel de disponibil si gata sa te sprijine. Iar absenta lui sau prezenta lui sub asteptarile tale iti raneste orgoliul si te face sa te simti ca un tantarel patetic in cautarea laptelui matern. Iti doboara cu un singur bobarnac imaginea pe care, in nesiguranta ta extrema si nascatoare de artificii, te chinuiai sa o pastrezi despre tine si sa o proiectezi totodata in jur. Ideal este sa te poti atasa fara sa te implici sau fara sa ai asteptari. Dar nu exista asa ceva, tocmai pentru ca e un ideal. Sau macar sa gasesti un prag in tine dincolo de care esti ne-ranibil si nu mai ai nevoie de nimeni. Asta e deja o intreprindere mai la-ndemana. Sunt constienta ca nu ai cum sa evoluezi fara a interactiona cu camarazii tai de specie, insa vreau ca aceste interactii sa ma completeze in lipsa unor consecinte. Vreau o implicare fara implicatii. Vreau sa fiu libera, oricat de absurd, de emo, de uzitat suna asta. Oricum, simt ca nu sunt eu in niciun context in care intru si ca niciun context in care intru nu este pe deplin alegerea mea. Eu sunt in alta parte, mereu pe drum, mereu cu joburi minim responsabile, mereu cunoscand alti oameni, mereu ascultandu-le povestile cu o curiozitate libera de Va Urma.

Astazi m-am intalnit la fumoarul cotidianului unde lucrez cu Sobolanul de Camp, jurnalist la Externe. La mai bine de un an de cand m-am pogorat la redactie spre a aduce pacea intre subiect si predicat, Sobolanul m-a intrebat cand am sosit si care mi-e prenumele. Dupa introducerile succinte, s-a interesat de CV-ul meu, ca apoi sa-mi ofere sfaturi pentru ascensiunea profesionala, acuzand pe traseu si nepotismul care viciaza piata muncii, inclusiv maculatura datorita careia ne-am cunoscut. I-am raspuns ca eu am ajuns la corectura prin concurs si pe merit. N-a perceput autoironia si mi-a raspuns, mandru de ecusonul sau, ca corectura e prea putin semnificativa ca sa se mai oboseasca careva cu favoritisme. Deconcertata de lipsa lui de umor, i-am raspuns ca e, oricum, o faza. El a aprobat ca din ceva tot trebuie sa supravietuiasca omul. Chiar daca cevaul in cauza presupune ca omul sa dea din pedale prin raioanele umile ale trustului, unde trece anu fara sa-l vada careva, deci e ca si cum nu exista sau e o pura himera. Sobolanul inspira fum cu o exaltare sumbra, de parca se straduia sa-si atinga notele cele mai joase ale sfincterului. I-am vorbit despre un examen pe care-l pregatesc pentru a progresa financiar, dar el a insistat ca tot ponturile lui sunt smecheria. Am omis sa-i spun ca am colaborari cu o revista culturala si ca stiu totusi germana pe care el mi-o elogia cu rictus compatimitor dupa ce i-am explicat ca examenul cu pricina e-n deja banala limba a lui Monty Python. Bilant: el a fost suficient de binevoitor incat sa ma lase sa trag cu coada ochiului la ghidul sau practic pentru reusita in viata. Si e cu atat mai nobil gestul cu cat nici macar nu-l rugasem! Cand ti se ofera ceva fara ca tu macar sa ai habar ca-ti trebuie, e o onoare, ba mai mult, o revelatie, degetul mijlociu al providentei! Iar cand asemenea pilde vin de la ultima fiinta pe care te-ai fi gandit s-o idolatrizezi, e o sublima lectie despre umilinta. Zau asa… Este reconfortant cand cineva al carui chip pare proaspat trecut prin tocatorul de carne, care fumeaza pentru a da un alibi estetic behaitului nativ si bosumflat pe limba-mama crede cu tarie ca ai numai de-nvatat de pe urma fumatului in tandem cu el. Ehei, e plina mosia de sobolani de camp… Cum? Nesimtiti? Nuuuuu… incisivi, s-avem pardon! Ma-nclin in fata eufemismelor.

Intr-o zi vorbeam pe mess cu tatal subsemnatei, plecat in Belgia pe o perioada nedeterminata. I-am povestit bucuroasa ce fain a fost un week-end petrecut la Brasov cu prietenul meu si doi prieteni. Apoi tata m-a intrebat cum mi s-a parut noua ingrijitoare a bunicului, stapanul fara autoritate al casei pe doua etaje unde am tras. I-am raspuns ca mi-a placut mai mult decat cele precedente, fapt care l-a vexat. E drept, i-a baut pe sest trei litri vitali de tuica impreuna cu sor-sa si gateste ca dracu, dar am apreciat-o pentru discretie. Intrigat, tata m-a rugat sa elaborez pe tema asta, la care eu am replicat ca nu ma regula la cap cu omniscienta precum Teri. Nu mica imi fu mirarea cand tata m-a somat sa folosesc cuvantul regulat si realitatea pe care o denota cu prietenul meu, nu cu tati. A incheiat discutia urandu-mi sec o zi buna. M-a socat reactia lui si am pus-o pe seama sensibilitatii sale la vulgaritatea feminina. Pe de alta parte, m-au revoltat gratuitatea si ilogicul lectiei de dirigentie. Care va sa zica tocmai el, mentorul meu in sprituri si-n grijanii, imi reprima opinarile in futingurismul prin a carui gratie am ajuns noi complici cu ani buni in urma. Unde mai pui ca nu-i de datoria copilului sa-l invete pe parinte ce-i cu bunele maniere, ci, ati ghicit, invers. Si ma mai preocupa si posibilitatea vreunui afect freudian din partea lui in supararea asta abrupta si in sublinierea respectivului verb cu semnificatii copulative. Din orgoliu, am refuzat sa fac un pas catre el. I-am scris o urare prin SMS de onomastica lui, la care am primit un raspuns laconic. Dupa vreo doua luni glaciale, ma suna un vechi prieten de-ai lui sa-mi spuna ca a vorbit cu tata, care tata e negru de suferinta si nu-si poate explica cum, de ce, drept consecinta a ce il roaga fetita lui, pe nepusa masa, sa n-o mai reguleze la cap cu implicarea exagerata in viata ei. Am ramas stupefacuta. La scurt timp dupa, mama m-a linistit ca a vorbit cu el. Cica l-a lamurit ca, in realitate, al naibii verb era la imperfect, persoana a treia, si nu la imperativ, persoana a doua. Care va sa zica, Piri nu ma regula la cap, spre deosebire de ex-ingrijitoarea Teri. Nu ba tata, ia nu ma mai regula tu pe mine la cap! Deci, timp de doua luni, taica-meu s-a pierdut intr-un labirint de ganduri atat de sinistre, incat mi-e deopotriva frica si lene sa le intuiesc, si-apoi nu-s eu responsabila pentru erorile in interpretare ale semenilor. Mi-l imaginez emancipat ca prin farmec de o chinuitoare apasare launtrica si revenind la entuziasmul frenetic pentru a lu tata. A mai macait el acolo ca, daca as fi folosit perfectul compus (m-a regulat), nu s-ar mai fi ajuns la probleme de comunicare si concluzii precipitate. Si ca, bineinteles, el se asteapta la staif si rafinament din partea mea. Urmeaza sa-i explic ca am folosit imperfectul intrucat se refera la o actiune repetata din trecut. Pe cand perfectul compus presupune o singura actiune dintr-un trecut incheiat si aruncat la compost. Iar in cazul de fata, nu pot spune ca Teri m-a regulat la cap o singura data cu verva ei turmentata, dupa care mi-am revenit si-am inceput o noua etapa din viata mea. Regularile ei la capul meu erau la fel de constante ca oricare alt hobby al sau.
A dracului hermeneutica…

O fetita a ajuns in grija bunicului din cauza unei mame indiferente si a unui tata afectuos, dar prea indragostit de lumea larga pentru a-i ramane alaturi. Bunicul era o creatura incruntata si rece. Traia intr-un turn pe o plaja si era pasionat de lunete si telescoape, avea o colectie intreaga cu care sfasia intunericul. Usile si peretii caminului lor erau din sticla. Fetita crestea orizontal, cu mainile si picioarele legate, cu gura neajutorata sub o banda adeziva gri. Camera ei era o sera. Bunicul o culca langa pat, pe scandurile din podea, pentru a nu putea fi vazuta de nimeni, niciodata. In fiecare noapte i se lipea de spate si-i dezvelea soldurile, fara ca ea sa poata icni impotriva durerii. Era singura ei cunoastere a lumii, singura asteptare in camera alba a mintii ei. Timpul lenevea ca o picatura intr-un bol ruginit.

- De unde vin copiii, mamico?
- Ii scot dintr-un cuptor special niste femei-spiridus frumoase, cu trupusoare din puf de nori.
- Atunci, copiii sunt prajituri?
- Nu, nu prajituri, ci libelule albe cu aripioare de argint. Cand le vine sorocul, femeile-spiridus le dau drumul pe un derdelus din par impletit care duce la Rasarit, in bratele strainelor carora le vor spune mama mai tarziu.
- E lung drumul?
- De obicei, lung de noua luni. Dar, uneori, nici nu-l incep bine ca se si pornesc furtuni reci si involburate, care trec prin ei fara mila, purtand cu ele praful aripioarelor smulse.
- Si atunci ce se intampla cu copiii, mor ?
- Nu intotdeauna. Deschid ochii timpuriu, isi dau seama ca sunt, dar nu stiu ce, nici incotro. Uneori plutesc anevoie, fara tinta, fara amintiri, fii si fiice din flori ai unei eternitati fara sani. Alteori nimeresc in locul gresit. Din cand in cand, un firicel bland de soare se mai indura de cate unul, coborandu-l chiar acolo unde este asteptat. Insa copilasul va sosi sfarsit si bucuros sa se cuibareasca la adapost.
- Si nu e firesc, mamico?
- Nu si daca isi va trai toata viata tragandu-si sufletul.

Sunt nelipsita la orice bal. Sigur ca tu nu ma vezi. Trag din pipa la semineul unui living care miroase a punci si a vanat. Rad si beau impreuna cu alte gelsomine ametite, ne uneste o dementa simpatica. Suntem furii nevoite sa traiasca invizibil undeva in afara mazgalelilor solemne dintr-un caiet dictando. Ne lipseste cu desavarsire gratia, fapt care aproape ca ne condamna la un destin de matusa. Vei curta galant ofelii care plutesc frumoase deasupra grotescului situatiilor umane, chiar si atunci cand dragostea egoista le revendica in namol. Ele simt sublim, iar gandurile lor nobile si sinistre deopotriva se intind intr-o caligrafie demna de toata invidia. Tu, intre timp, te vei resemna cu noi, ne vei privi in ochi promitandu-ne ca ne vei umple salbaticia cu prunci. Nici tu nu crezi ca meriti mai mult, in ciuda increderii pe care incercam sa ti-o insuflam cu riscul de a ramane singure aici. Ne vei cita de fata cu lumea buna fara a mentiona sursa, iar lumea buna ne va tolera, dispretuindu-ne blajin pentru ca nu suntem noi acele ofelii care sa merite raspunsuri la intrebari. Iti suntem concubine si te facem sa crezi ca-ti apartinem. Ne urasti, cu toate ca uneori am putea jura ca ai cele mai tandre sentimente. Vezi ca si tu ne pacalesti? Sau poate ca pe tine te urasti? Insa in fata vitejiilor cu care te lauzi, atat ofeliile, cat si gelsominele nu sunt decat capete care aproba. Numai ca suferinta ofeliilor isi gaseste intr-un final eroul, la fel ca privitul in gol al Gretei Garbo. Iar ele calca mai departe pe mare sacaite de praful inexistent de pe talpile lor. Noi, gelsominele, suntem vocea joasa care nu atrage nicio curiozitate intr-un vacarm ferm convins ca povestile sale insamanteaza nimicul. In timp ce tu te dichisesti pentru vanatoarea de vulpi, iar ofeliile isi incaleca stoic saua, tinandu-si ambele picioare de aceeasi parte a animalului, noi radem aici nebune, ne imbatam sub arcada imaculata a crinolinei captusite cu pene de rata si avem parul galben tapat. Fundul pe care-l intoarcem greoi spre lume mai ca-l intriga pe August Lumiere, desi avem buze subtiri, iar nasul meu imita o pasare de prada. Cand te vei intoarce obosit si-ti vei cobori sub rochia mea degetele care au obiceiul sa se multumeasca cu prea putin, vei gasi o capela din bumbac parasita.

Azi am avut o viziune in metrou. Se facea ca un actor celebru care imi place imens ma punea sa stau pe un scaun si ma fixa cu privirea
mult timp, fara sa scoata un cuvant. Si mi-au dat lacrimile. As fi vrut sa le las sa curga mai departe, dar deh… era lume. Bine ca am o blana groasa pe cap si mi-am acoperit ochii cu niste firicele.
I-as fi recunoscatoare oricui m-ar face sa plang. Au trecut secole de cand n-am mai tras un plans sanatos, incarcat cu sentimentul care-l provoaca. Era o vreme cand plangeam adevarate ploi. Eram acolo. Raspundeam situatiilor cu emotii. Nu cu subterfugii. Nu cu o morga sau alta. Apoi mi-am zis ca plansul este apanajul omului uman, calitate care simteam ca nu-mi apartine. Eram abominabila, fapt care n-avea cum sa-mi aduca un privilegiu al speciei precum plansul. Nu numai ca n-am mai putut sa plang din acel moment, dar n-am putut nici sa simt tot ce ma facuse inainte sa sughit tanguit. Sensibilitatea mea si-a schimbat modul de functionare. Sentimentele s-au mutat parca intr-o camera la care greu ajung si unde nu pot ramane mult timp. Am mai plans din cand in cand, dar dupa un minut ma bruiau alte ganduri care schimbau complet traiectoria emotiilor mele. O ura de sine monstroasa ca rasul personajelor negative de film imi cioparteste fiecare gram de nefericire autentica. Suna a dodie, dar mi-ar fi mult mai bine daca as fi goala si intreaga inauntrul deprimarilor de care altfel sunt patrunsa ca o Islanda de frig.
Pentru mine plansul e un nou inceput iluzoriu. La capatul lui ma pot pacali ca nimic nu este pierdut. Dar pe un scaun, sub privirea patrunzatoare si nemilos de fixa a acelui actor, as jeli tot ce s-a stricat definitiv in mine, tot ce a fost inghetat in miscare, tot ce n-a fost crutat mai intai de altii, iar apoi de mine.
Dupa care mi-as lua ramas bun cu o voce din off impacata.